resturile necuvincioase de la ultima spovedanie
și linia orizontului
tolănită în trupul meu ca o veșnicie
scrisă prin sms
cu răbdarea unui dumnezeu de paie

bărbatul descompus până la ultimul scuipat de femeie
inventată în vârful cotidian al tălpilor de pisică
avea țipetele prost recitate direct din echilibrul precar al duminicilor
mă îndemna
să nu mai cred nimic din frica plămânului
să smulg cu dinți de frică tot sângele pământului
pentru că drumurile care se retrag pe sub apa carnivoră
nu au fost niciodată simple centuri de siguranță
doar un alt fel
de nicăieri
o tragere pe roata moștenită din generație în generație
un loc desuet
în care nopțile nu se vorbesc niciodată
iar zilele se întreabă orbește
de când până când
mai trăiesc